Reading Time 5 min.

Sunt câțiva ani buni de când îmi pun întrebări despre muzică. De ce fac oamenii muzică, pentru cine, cum ajung niște oameni să cânte împreună, ce face ca toate trupele care nu au ajuns încă la nivelul de popularitate al lui U2 sau pe acolo să meargă înainte, cine plătește, cine decide ce piesă se dă la radio și când se scoate de pe radio, ce face o piesă să fie „hit” și o mie de alte lucruri de acelasi gen.

Recunosc că, în ultimii ani, învârtindu-mă prin niște cercuri de artiști din România, am ajuns oarecum să-mi dau singură răspunsuri la câteva dintre ele. Există totuși o mare doză de necunoscut și un mare mister plasat pe ce se întâmplă „acolo” (acolo adică pe scena muzicală din Anglia, care ne-a populat urechile în proporție covârșitoare de la Beatles încoace). Am senzația că toți – muzicanți și ascultători de muzică deopotrivă – consideră Anglia un fel de rai muzical unde totul e posibil. Și cred că toți artiștii au avut, măcar puțin și măcar o dată în viață, senzația că „dacă s-ar fi născut acolo, lucrurile ar fi stat cu totul altfel”.

Ei bine, într-o bună zi, ascultând eu încă o dată (după sute de alte dăți) albumul Sort of Revolution al lui Fink, am deschis întâmplator pagina lor pe Wikipedia. Unde… minune! Aflu că tobarul lor, Tim Thornton, are două cărți publicate, ambele cu un „music industry background”.

Am cumpărat versiunea pentru Kindle a Death Of An Unsigned Band (a doua lui carte, apărută în iulie 2010) și recunosc că am devorat-o în două zile, surprinsă în primul rând de faptul că era scrisă „ca o carte adevărată” (mă gândeam eu: cât talent poate să aibă un tobar la scris? nu pot să mă aștept să aflu și lucruri despre industria muzicală din Anglia și să îmi placă și cum scrie).

Nu vreau să pretind acum că mi-a oferit răspunsuri la oricare din întrebările mele. Cartea se vrea a fi mai degrabă o relatare, prin ochii unui „jurnalist” care urmărește trupa și pe fiecare dintre membrii ei, luând notițe și din când în când punându-le întrebări, într-o perioadă tulbure din existența lor, când, după trei ani în care au făcut tot ce au crezut ei că trebuie făcut pentru a fi „semnați”, sunt puși în fața unei decizii extrem de dificile. Să urmeze calea plină de promisiuni (care par deșarte și „umflate cu pompa”) ale unui personaj care pare că nu a ascultat măcar o dată în viața lui o piesă (a oricărei trupe) de la cap la coadă, sau să meargă în continuare pe drumul pe care merseseră deja în ultimii trei ani, fără să știe dacă drumul duce undeva.

Cei patru membri ai trupei sunt prototipuri diferite de artiști, iar acțiunile, gândurile și felul lor de a fi sunt reprezentative probabil pentru 80% din muzicienii pe care i-am cunoscut eu. Probabil asta a fost și intenția lui Tim Thornton, să personifice toate bunele și relele celor care sunt implicați într-un fel sau altul în meseria asta.

Russel este creatorul muzicii și versurilor și chitaristul trupei. Este un tip (extrem de) calculat, toate acțiunile lui încearcă să fie raspunsul la întrebarea „Ce vor să vadă casele de discuri la o trupă ca să-i ofere un contract?”. Nu bea, nu fumează, nu înjură, nu are viață socială și e obsedat de control. Face totul singur, ia toate deciziile singur, dar se plânge că ceilalți nu fac nimic. E sigur că e singurul care are viziunea corectă asupra situației lor și asupra a ce trebuie făcut mai departe si nu-si inchipuie nicio clipă că realitatea ar putea fi în vreun fel diferită de ce crede el. În plus, în timp ce toți ceilalti par să facă muzică din pasiune, el e singurul care nu declară niciun moment că ar avea o plăcere intimă de a cânta, ci pare să facă muzică pentru ca „asta și-a ales”. Chiar el spune „I feel like I’ve committed myself to a career in an industry I neither like nor understand”.

Karen este basista trupei, care, deși arată bine, e o tipă de gașcă și se poartă ca atare (își cară singură stația de bas, bea suficient de mult și de des, nu se teme să vorbească „porcos”). Toți membrii trupei par să fi avut gânduri ascunse cu ea, fără s-o recunoască deschis. Este elementul de echilibru în armonia extrem de fragilă a celor patru membri ai trupei.

Ash este tobarul, un tip preocupat mai degrabă de iarbă și alte droguri ușoare decât de viitorul trupei, care însă este cu adevărat pasionat de muzică și declară că nu îi pasă unde și cu cine cântă, cât timp poate să facă muzică. Indiferența lui, mai mult sau mai puțin indusă de iarbă, se poate transforma însă în momente esențiale în pareri pertinente care pot să încline balanța într-o parte sau în alta.

Jake este vocalistul trupei, un fost prieten din liceu al lui Russell, cu care a mai avut câteva proiecte anterioare înainte să se despartă definitiv, cum au crezut probabil amândoi, din motive de nepotrivire de caracter. Nu mică le-a fost mirarea cand s-au regăsit, șase ani mai târziu, în aceeași trupă, Jake fiind recrutat de Ash și Karen în proiectul lui Russell în timp ce el era plecat din oraș.  Jake este exact opusul lui Russell. Personalitate puternică, dezordonat, impulsiv, nu foarte serios, are toate „calitățile” ca să-l scoată din minți pe calculatul Russell în fiecare secundă. Totuși, ei par să se înțeleagă bine muzical, iar Jake e prieten bun cu Ash și cu Karen, ceea ce face ca echilibrul în trupă să se mențină în ciuda probabilităților.

Până când… în viața trupei apar niște personaje dubioase care promit obținerea unui contract cu o casă de discuri, cu niște condiții. De aici încolo totul ia o întorsătură delicată, iar Tim Thornton „își face treaba” și pe partea de acțiune, care ajută la digerarea rapidă a celorlalte informații pe care ni le prezintă.

Cartea este fără îndoială comică și inteligentă, stilul lui Thornton apropiindu-se pe undeva de cel al lui Hornby, al cărui mare fan sunt, și ale cărui cărți sunt la fel pline de referințe muzicale. Spre deosebire de Hornby, Thornton vorbește de trupe din mainstreamul britpop al anilor 90 care sunt ceva mai celebre pe la noi, așa că referințele la scena muzicală reală sunt mai ușor de recunoscut.

Personajele, deși par ușor parodiate, sunt sau ar putea fi extrem de reale. Așa cum declara chiar Tim Thornton, „I don’t think anything has been made up; if it didn’t happen to one of my own bands, it certainly happened to someone I knew”. Descrierea inginerului de sunet care le-a mixat demo-urile, un prieten de-al lui Russell, descrierea fanilor de la concertele lor, descrierea organizatorilor festivalului la care ajung să fie invitați, toate sunt pe cât de realiste (am văzut cu ochii mei toate personajele astea, aici, în Romania 🙂 ) , pe atât de distractive.

În concluzie, dacă vă place Fink, dacă vă place Nick Hornby, dacă sunteți într-o trupă, dacă sunteți fan al unei trupe care nu a devenit încă faimoasă sau dacă aveți chef de o carte plină de umor fin și situații amuzante fără să fie penibilă, go ahead. PS: Ascultați Fink!

Citatul meu favorit din carte:

„The Six-Month Rule: Everything good that’s ever going to happen to an unsigned band happens in the first six months”.

Death Of An Unsigned Band de Tim Thornton se poate cumpăra de pe Amazon cu 6,36 GBP (scump!) – ediția pentru Kindle – sau puteți s-o căutați prin librării dacă plecați prin frumoasa patrie a BritPopului.

Aici puteți citi un interviu cu autorul despre carte, recomand să-l citiți DUPĂ ce ați citit cartea.

Iar aici puteți asculta Fink.