Nemurirea e una din acele cărți care îmi sunt în același timp extrem de apropiate și extrem de străine. Apropiată pentru că exprimă cu exactitate multe din dilemele mele existențiale și pentru că dă soluții la care m-am gândit și eu, sau aș fi putut să mă gândesc la fel de bine, iar străină pentru că face asta dintr-o perspectivă care nu mi-e deloc familiară. Pe la jumătatea cărții, am simțit nevoia imperioasă să aflu câți ani avea Kundera când a scris-o. Simțeam că informația asta e esențială pentru mine ca să pot citi mai departe. Ei bine, Kundera avea 61 de ani și trăia deja în Franța de 15 ani când a scris Nemurirea. Este ultimul lui roman în cehă și criticii spun că face cumva trecerea între operele lui anterioare, mai ancorate în politic, și cele viitoare, scrise în franceză și în care a demonstrat mai multă preocupare filosofică.

Am simțit citind Nemurirea că fac un puzzle uriaș. Sunt multe fragmente perfect independente unele de altele, care sunt legate prin amănunte, detalii, nume, locuri sau fapte, această legătură având darul de a fi în același timp prea puțin importantă pentru fiecare fragment în parte și prea semnificativă pentru întreg. Pasaje în care se amestecă autorul, personaje din romanele lui anterioare, iluștri defuncți ca Goethe sau Hemingway, personaje principale cu rol secundar și personaje secundare sau episodice cu rol principal.

Kundera se folosește de personajele lui și de firul epic pentru a-și expune părerile despre toate aspectele vieții, de la iubire până la arta scrierii romanului. Iar pasajele descriptive, extrem de atent construite, au rolul de a accentua și de a puncta aceste opinii. Personajele par a avea puțină substanță fizică, fiind construite din cuvinte, fraze și concepte. Nu le-am văzut întruchipate în realitate, am simțit mai degrabă că sunt exerciții, schițe care ajută la exprimarea unei concluzii prin punerea în opoziție a argumentelor contrare. Agnes („La ea, corpul se înalță ca o flacără. În schimb, capul e veșnic ușor aplecat: un cap sceptic privind pământul”) în opoziție cu sora ei Laura („Capul ei, plin de vise, privește spre cer. Dar corpul ei e atras de pământ: fundul și sânii, și aceștia destul de grei, privesc în jos”), Paul (intelectual blazat, indecis, fidel) în opoziție cu Rubens (artist ratat, amant înflăcărat), Goethe în opoziție cu Hemingway, totul pentru a exprima opinia despre lume și viață care pare a lui Kundera, deși, așa cum spune chiar el, personajele lui nu sunt decât posibilități nerealizate ale sinelui său, și nu o confesiune a autorului.

Amănunte banale devin liantul întregii povestiri și întregul roman stă sub semnul primului capitol, în care Kundera explică de ce „gestul e mai individual decât individul”: „Gestul nu poate fi considerat proprietatea unui individ, nici creația acestuia (omul nefiind în stare să-și creeze un gest propriu, absolut original, ce-i aparține numai lui), nici măcar instrumentul acestuia; adevărul e tocmai pe dos: gesturile sunt cele ce se servesc de noi, iar noi suntem instrumentele, marionetele și întruchipările lor”.

Astfel, spargerea ochelarilor Bettinei (înflăcărata admiratoare a lui Goethe, pe care Kundera o analizează în prima parte a romanului) este reluată ulterior în scena confruntării dintre Agnes și Laura. Gestul lui Agnes care ridică mâna într-un fel absolut particular atunci când își ia la revedere este ulterior însușit de Laura. Gestul lui Goethe care atinge sânii Bettinei este reluat de Rubens asupra tinerei Agnes.

Mai mult decât felul în care un detaliu inițial banal tinde să apară ulterior augmentat și esențial (zgomotul motocicletelor care o agasează pe Agnes în plimbarea ei zilnică vor crea impulsul sinucigaș în inima unei tinere fete care va duce la moartea improbabilă și neașteptată a Agnesei în finalul romanului), e impresionant cum fiecare frază e rotundă, perfectă, minuțios și elegant construită. De altfel Kundera ridică această problemă într-o discuție dintre Paul, profesorul Avenarius și autor despre cum Mahler a modificat Simfonia a șaptea, refăcând întreaga orchestrație înainte de premieră. Paul spune: „Înțelegeți-mă: e, fără îndoială, minunat ca motivul din mișcarea a doua, cântat de compartimentul viorilor, să fie reluat, în ultima mișcare, de un flaut. Totul e pus la punct, gândit și lucrat cu temeinicie; pătruns de simțăminte; nimic nu-i lăsat la întâmplare, dar această gigantică perfecțiune ne depășește – depășește capacitatea memoriei noastre, capacitatea noastră de concentrare, încât nici ascultătorul cel mai fanatic, oricât de atent ar fi, nu va percepe din această simfonie mai mult decât o sutime și, cu siguranță, tocmai pe aceea la care Mahler ținea cel mai puțin”. Iar autorul, personificat în el însuși, spune: „Aceeastă idee de o justețe atât de evidentă avea darul să-l înveselească, în timp ce eu deveneam din ce în ce mai trist: dacă cititorul sare o singură frază din romanul meu, nu-l va înțelege – și totuși, unde mai există pe lumea asta un cititor care nu sare niciun rând? Nu sunt oare eu însumi cel mai mare săritor de rânduri și pagini întregi?”

Povestea lui Agnes, în care Kundera aduce în discuție iubirea, nemurirea, arta, muzica și viața în toate aspectele ei, e o poveste cu adevărat modernă, care se desfășoară în crâmpeie, în fragmente disparate și totuși atât de bine legate unele de altele. E fără îndoială o poveste frumoasă. Am pus cartea asta pe raftul de cărți de recitit.

Cartea poate fi cumpărată de aici.