Nu de puține ori, traducătorul se concentrează exclusiv asupra textului sursă pe care îl are în față, ignorând cu desăvârșire relația traducerii cu cititorii, utilizatorii finali ai acestuia. Este mai ușor să răspundem la întrebarea „de ce traducem piesele lui Shakespeare?” (sau poezia lui Baudelaire, sau romanele și nuvelele lui D.H. Lawrence – și așa mai departe) decât să ne gândim cui anume se adresează aceste traduceri. Răspunsul (dacă ne-am pune această întrebare) este ceva mai ușor în cazul textului specializat, deoarece utilizatorii acestuia sunt, de obicei, specialiștii din domeniul respectiv, sau un public ceva mai larg (dar nedefinit), în cazul în care textul în cauză apare în publicații de promovare a unei anumite activități.

Cu excepția cazurilor, din ce în ce mai rare, în care traducătorul alege el însuși textul pe care îl va traduce, în speranța că se vor găsi și alții (din nou, în număr nedefinit) care să fie interesați de textul respectiv, acceptarea unei comenzi nu are în vedere și publicul căruia aceasta i se adresează. Traducem pentru că ni s-a oferit un anumit text (sau am ales unul dintr-un număr oarecare de variante), convinși că publicul țintă este în responsabilitatea editurii sau a clientului care face propunerea.

Așadar – cât de mult contează publicul căruia i se adresează traducerea?

Prin anii 80, teoria scopului (Skopostheorie), propusă de Katharina Reiss și Hans Vermeer și dusă mai departe de alți reprezentanți ai școlii germanice de traductologie, între care și Justa Holz-Mänttäri sau Christiane Nord a făcut mare vâlvă printre teoreticieni și practicieni deopotrivă. Ideea de a adapta stilul structura și corpus-ul lingvistic folosit la scopul pentru care traducerea era realizată a adus, pentru prima dată, publicul cititor în atenția traducătorului. Exemple practice sunt multe, inclusiv în cazul textului literar – și aș aminti aici doar seria de traduceri din opere literare (Shakespeare, Oscar Wilde, Bernard Shaw sau alții) pentru copii, o serie care a apărut și în România și al cărei scop era, într-adevăr, familiarizarea tinerilor cititori cu aceste opere, adaptate la nivelul de maturitate și înțelegere al acestora.

Chiar dacă interesul pentru modul de receptare a unei traduceri este justificat, nu cunosc prea mulți traducători (în afara celor care dau atenție pregătirii teoretice și au parcurs, în anii de studiu, textele teoreticienilor mai sus menționați) care să aibă în vedere, în formatul final al traducerii, de așteptările celor ce le vor citi traducerile. În general, sau cel puțin pentru traducătorii români, textul primează și doar autorul este cel căruia i se dedică actul de traducere; publicul cititor trebuie să se adapteze, vrând-nevrând, la nivelul operei. Celebritatea unui traducător nu rezultă din adaptarea sa la public, ci numai din felul în care înțelege și redă, cu exactitate, ideile autorului, așa cum sunt ele expuse în opera originală.

Și totuși publicul contează. Ne plângem adesea de prețul mare al cărților, de dezinteresul vădit pentru marile opere literare (în întreaga lor complexitate) în comparație cu literatura „ușoară”, fără pretenții de capodoperă, sau de promovarea excesivă a volumelor din seria „succesului în cinci (sau zece, sau 20) pași simpli…” Noile traduceri (așa-numitele retraduceri) ale marilor opere au un succes limitat, doar printre cunoscători sau publicul care se dorește „elitist” (în mod justificat sau nu) și, dincolo de ecourile imediate ale lansărilor, cărțile respective rămân în rafturi pe termen nelimitat.

Totuși, se uită faptul că traducătorul este, la rândul său, cititor. Intelectual fiind, el iubește cartea „bună”, de calitate, chiar dacă timpul alocat acesteia este limitat de însăși activitatea căreia i se dedică în fiecare zi. Dacă se întâmplă ca traducătorul să fie, în același timp, teoretician sau profesor, el își îndreaptă atenția și spre cărțile necesare dezvoltării sale în direcțiile respective. Dar traducătorul-cititor este o excepție; marea majoritate a oamenilor care vin în contact direct cu cartea sunt oameni de profesii diferite, cu așteptări diferite și pentru care cartea, privită în general, are semnificații diferite.

În postura de cititor, am avut de multe ori sentimentul că traducătorul și editorul au făcut o treabă de mântuială, urmărind doar un câștig imediat pe piața cărților, deși nu se poate face o generalizare deoarece, spre cinstea lor, există edituri care își respectă cu succes statutul, chiar cu riscul unor pierderi financiare. Că în multe cazuri redarea corectă în limba țintă (româna, în cazul nostru) este încălcată sistematic, în favoarea traducerii literale, oarecum automate, fără a se acorda atenție sensului profund al cuvintelor și mesajului acestora, așa cum este el propus de autor. La curs, le dau adesea studenților mei exemplul traducerilor romanelor scrise de Agatha Christie, publicate la începutul anilor 90, înainte ca editura Humanitas să poată obține drepturile de editare ale acestora. Ei bine, acele traduceri sunt un exemplu relevant pentru „așa nu!” – cu expresii-tip („idioms”) traduse mot-a-mot, fără grijă pentru sens, cu sinonime alese la întâmplare și elemente de stil ignorate cu desăvârșire. Exemplele de acest fel ar putea continua căci, chiar și astăzi, continuă să existe editori care preferă să lucreze cu traducători începători sau slabi (însă cu pretenții financiare reduse), de dragul reducerii la limită a costurilor.

Există însă și traducători foarte buni, pentru care lupta cu cuvintele devine o luptă cu propria lor creativitate și, ca efect, ajung să trădeze intențiile autorului. Ce anume citește iubitorul de carte, în acest caz? Opera-sursă sau o nouă operă, adesea de valoare, dar al cărei co-autor este traducătorul? Prea puțini dintre cititori au prilejul – și chiar și cunoștințele necesare pentru a compara originalul cu textul tradus. Riscul cel mai mare apare, însă, la traducerea textelor specializate în care se consideră, adesea, că redarea corectă a termenilor specializați este suficientă pentru înțelegerea întregului document, chiar dacă așezarea acestora în structura unei fraze este deficitară. Se mizează, greșit, pe toleranța publicului-țintă al acestor documente, după formula „dacă mesajul e clar, restul nu mai contează.”

Așadar – ne vom gândi mai mult la cei cărora ne adresăm, atunci când traducem? Ar însemna o schimbare profundă de mentalitate în timp scurt. Tradiționalismul traducătorului – dar și cel al cititorului român, gata oricând să ierte necondiționat – rămâne, deocamdată, o piedică. În cele mai multe cazuri se menține prăpastia dintre cei care consideră că traducerea este, exclusiv, o activitate practică bazată pe talent personal și cei care îmbină creativitatea cu o bună cunoaștere teoretică în sprijinul autorului și al cititorului.