DIMINUTÍV, -Ă, diminutivi, -e, adj., s. n. (Substantiv, propriu sau comun, adjectiv sau, rar, altă parte de vorbire) care se formează cu ajutorul unui afix prin care se arată că obiectele, ființele, însușirile etc. denumite sunt considerate (în mod real sau afectiv) mai mici decât cele exprimate de cuvântul de bază. – Din fr. diminutif. (sursa: dexonline.ro)

Toată lumea folosește diminutive, uneori chiar fără să își dea seama. Ele ne ajută –printre altele-să evităm utilizarea în exces a gradelor de comparație, care sărăcesc exprimarea și o și lungesc inutil. În plus, conform definiției, diminutivul „împușcă” două „dimensiuni” lingvistice: una reală, una afectivă. Cu alte cuvinte, ne exprimăm obiectiv atunci când vorbim despre dimensiunea fizică a unui obiect și subiectiv atunci când dorim să accentuăm propria noastră percepție despre obiectul respectiv.

Diminutivele se formează în general cu ajutorul unor sufixe (-el, -uț,-uș, -uc,-ior, -aș, -ică, -iță, -ușă, -uță, -oară, ș.a.),  ale căror reguli de utilizare nu sunt strict delimitate din punct de vedere academic, tocmai din cauza acestei dimensiuni afective, „legiferate” în special de limbajul popular. Adică școala și-a cam luat mâna de pe noi la faza asta. Astfel că, pentru cine nu are în „CV” limba română ca limbă maternă, e aproape imposibil de înțeles –și de explicat – când se folosește un sufix în detrimentul altuia pentru a reduce dimensiunile – reale sau nu – ale subiectului exprimat.

Să luăm de pildă cuvântul casă, și să-l trecem prin toate sufixele enumerate mai sus. Ca vorbitori nativi de limbă română, și cu ceva lecturi la purtător, știm din instinct ce sufixe se potrivesc sau nu cu acesta. Și ce dorim să comunicăm atunci când le utilizăm.

Să le luăm pe rând:

1. – el: – căsel ; NU –pentru că nu au același gen. Sufixul –el se potrivește unor substantive/adjective de gen masculin sau neutru;
2. –uț, -uș, -uc, -ior, -aș: cășuț, căsuș, căsuc, căsior, căsiaș; idem 1;
3. –ică, -iță, -ușă : căsică, căsiță, căsușă; s-ar potrivi ca gen, dar nu sună românește, nici măcar ca licență poetică
4. –uță: căsuță: DA, e practic cel mai folosit sufix pentru ambele conotații de exprimare (reale sau afective)
5. –ioară: (căsuță+ -ioară) căscioară: DA, sufix arhaic, se întâlnește mai rar, preponderent în creații literare din per. sec. XIX-inc. sec. XX – „Acolo mamă te zăresc, pe tine-ntr-o căscioară”)*

Frumusețea diminutivelor constă tocmai în faptul că ea este oarecum inaccesibilă, cam în stilul Crăiesei Zăpezii, pentru că doar cine trăiește (printre altele) pentru a citi poate jongla magistral cu toate aceste sufixe, reușind să exprime cu ajutorul diminutivelor exact ceea ce are de gând.

Pare simplu, dar nu e. Adjectivul „mic”, cel care ajută diminutivul în însăși existența sa, are la rândul lui mai multe sinonime: fragil, gingaș, delicat, redus, limitat, meschin, josnic, neînsemnat, tânăr, imatur, scurt, inferior, scund, etc. Toate aceste sinonime trasează două sub-categorii lingvistice ale dimensiunii afective: familiar- sentimentală și ironic- peiorativă. Și fiecărei sub-categorii îi corespunde un sufix. Sau mai multe. Sau niciunul. În plus, unele cuvinte au deja rol de diminutive afective, fără ajutorul niciunui sufix (mami, tati, bebe, a păpa), iar alte cuvinte nu se pot diminutiviza (anotimpurile, numeralele cardinale, lunile anului, în general substantivele care indică lucruri abstracte, nepalpabile).**

În dimensiunea sentimental-afectivă, întâlnim majoritatea cuvintelor de alint (bebeluș, fetiță, cățeluș, ursuleț, urechiușă, băiețel, picioruș, căpșor, etc.) și mai toate diminutivele care denumesc acele lucruri/persoane ce ne stârnesc duioșia sau care ne sunt familiare. O nuanță interesantă este atunci când se încearcă minimalizarea unei acțiuni/ușurarea unei sarcini prin diminutivizarea cuvintelor-cheie: facem și noi mai repede trebușoara asta? / Îmi tragi și mie la xerox dosărelul ăsta? / Când îmi dai și mie bănuții?/ Papă toată ciorbița, altfel nu îți dau desert…

În dimensiunea ironic-peiorativă, se pot folosi practic toate sufixele specifice diminutivelor, unde forța exprimării este dată și de context: Nu te uiți la el? E doar un băiețaș* (mai degrabă decât băiețel) / Cine a scris cărțulia asta de doi bani? (mai degrabă decât cărticica).

Până acum, desigur că nimic din ce e scris mai sus nu justifică încadrarea diminutivelor la categoria „patologii lingvistice”. Excesul de diminutive însă, da. Ba chiar am putea inaugura cu această ocazie sub-categoria „pandemii lingvistice”,  pentru că diminutivele ar ocupa un loc de frunte (ca păduchii), în special dacă luăm ca reper rețelele sociale. Astăzi toată lumea e „frumușică” (nu frumoasă), „scumpicică” (nu scumpă) (foc), împarte „pupici dulcici” (nu mai sărută sau pupă), toți sunt pisoi, pisoiași, pisicuți, pisocei, sau iubiței (am întâlnit chiar și monstruosul „iubițicuț”), drăguței (nu drăgălași), surioare (cu varianta halucinantă „suriorică”), frățiori, păpușici, îngerași, pe scurt, suntem, din punct de vedere lingvistic, o nație caracterizată în principal de nanism și diabet zaharat. Da’ iubitoare.

*„Mama” de George Coșbuc (dacă mai era nevoie)

**În acest punct am și eu o dilemă: „furculiță” e diminutiv sau nu? Gramatical ar fi (cuv. rădăcină –furcă și sufix –uliță). Etimologic, nu (vine din bg. Furkulica, alb. Furkulitsa, ngr. Furkalitsa- sursă: dexonline.ro). Iar în realitate, nu se face discriminare între furculițele de friptură și cele pentru desert.

**Lingvistul Iorgu Iordan consideră că singurul sufix diminutival ce reflectă cel mai bine disprețul sau zeflemeaua este -aș, exemplificând cu substantivele ciocoiaș, doftoraș, profesoraș. (Stilistica limbii române, 1975)