Patologii lingvistice la modă (VI): Despre argou. Din nou.

De 0

3 minute (timp estimat de lectură)

Când începe școala, adică toamna, orașul se umple de mașini, traficul (re)devenind insuportabil. Tot atunci se umple și de cei care mai au ceva de învățat – obligatoriu sau opțional – încadrați în categoria de vârstă 3-25 de ani. Această consecință demografică are și o componentă lingvistică, din zona argoului, care, fără aportul semnificativ al „tineretului din ziua de azi” ar muri singur, ca o rudă sărmană. Ca latina.

La nivel academic și (mai ales) didactic, argoul este încă stigmatizat cu o pasiune medievală demnă de o cauză mai bună, deși i se recunoaște funcția identitară, ca oricărui limbaj; el însă atrage prin exotism și familiaritate*, și firește că aceste calități nu se iartă. Însă, dacă argoul ar fi studiat în școală pe diverse paliere (istoric, evoluție, simbolism, ș.a.), el nu ar mai fi perceput doar ca un fruct oprit, pe care cei mai mulți îl gustă din snobism. Sau dintr-un spirit mimetic. El ar fi înțeles, și folosit deci în cunoștință de cauză. Iar un efect secundar, aplaudat de profesori, ar putea fi – culmea – și o exprimare mai îngrijită. Că nu impresionezi pe nimeni înjurând cinci minute fără să te repeți. Deși te poate scăpa de ulcer pe fond nervos. Argoul este oricum un limbaj mult mai complex și mai subtil decât pare, și acoperă mult mai multe valențe ale comunicării decât o seamă de înjurături.

În altă ordine de idei, s-a observat în timp și s-au făcut și studii care confirmă faptul că intelectualii apelează mult mai des la argou decât persoanele needucate. Dar o fac rafinat, cu scopul de a pigmenta comunicarea, de a sublinia o idee, sau măcar de a fi haioși. Adică scopul comunicării este inclus în exprimare, și nu reprezintă doar o descărcare endocrină. Limba hoțească (așa cum o numea B.P. Hașdeu) are în mod evident și o importantă componentă terapeutică, pe care cei care fac stand-up comedy de succes o exploatează la maxim și cu garanții de reușită. La urma urmei, e mai ușor să îl auzi pe altul strigând în gura mare exact ce îți stă și ție pe limbă. E mai greu când te gândești că el ia și bani pentru asta. Dar educația se plătește. Indiferent cum.

Faptul că intelectualii vorbesc mai picant decât restul lumii nu îi aruncă automat pe ceilalți în mediocritate. Așa cum nu presupunem neapărat că toți intelectualii vorbesc urât. Argoul folosește intens cuvinte vulgare și obscene, dar acestea nu îi sunt caracteristice, ele fiind la fel de frecvent întâlnite în oralitatea populară**. Dar cei care își dozează argoul cum trebuie sunt irezistibili. Pentru că ai nevoie de multă inteligență ca să vorbești argotic, însă nu vulgar.

Argoul se poate obține de multe ori chiar fără a pronunța cuvinte „interzise”, făcând apel doar la sufixul potrivit. De pildă, dacă substantivului „babă” îi anexăm sufixul „-ciune”, obținem un delicat termen peiorativ: băbăciune. Cu același sufix adăugat adjectivului „bună”, ne ducem la polul opus, cu sens meliorativ, putând complimenta la nivel de mahala orice domnișoară izbutită din punct de vedere al parametrilor fizici: bunăciune. Observăm astfel că sufixul „–ciune” adaugă o tușă groasă oricărei etichete care fără el ar părea că nu se descurcă. Să afirmi că noul ruj al iubitei o face să arate ca o moartă, este întrucâtva mai poetic decât să îi spui că arată ca o mortăciune!

Istoricul argoului românesc este la fel de fascinant ca și termenii în sine. De pildă, la începutul secolului al 20 lea, erau considerate argotice cuvinte ca șmecher, fraier, pilă, șpagă, devenite astăzi colocviale. Mult mai rezistent a fost numărul de termeni împrumutați din țigănește (barosan, gagiu, lovele, mardeală, etc.), care s-au păstrat în uzul argotic până astăzi.

Prima atestare a argoului românesc este lista de cuvinte pe care o publică umoristul N.T. Orășanu în anul 1861, în volumul „Întemnițările mele politice”. Lista respectivă cuprinde în special cuvinte devenite argotisme prin metaforă (cânepă – păr-, sticlete – soldat, picior de porc – pistol, etc).***

Argoul este o oglindă lingvistică fidelă a umanității. Fără el, sociologia și antropologia nu ar mai fi la fel de rumene în obraji. Dar nici invers. Pentru ca toate trei reflectă, într-un ideal modus vivendi, evoluția (sau involuția), apucăturile, ofurile, acreala, extazul, într-un cuvânt vibrația naturii umane.

*Doctorul în filologie Rodica Zafiu, cercetător în domenii ca lingvistica textului, pragmatică, lexic, argou, etc., este autoarea cărții „101 cuvinte argotice”, publicată de editura Humanitas, care, pe lângă un minunat istoric al fenomenului și al cercetării, o descriere minuțioasă și o generoasă ofertă a surselor lexicului argotic, include și 101 termeni argotici, cu definițiile și explicațiile aferente. Pe lângă termeni deveniți argotici în funcție de context (de obicei eufemistic), de exemplu licurici, caleașcă, parașută, maimuță, sifon, etc. întâlnim și termeni pur argotici, a căror descifrare necesită uneori un dicționar de specialitate: pontoarcă, șut, Berilă, cambuză, zotcă, panacot, matrafox, exiva, cotola, sau zulă.

**pg 22, op. cit.

*** pg. 26, op. cit.

Credit foto: Flickr.com

Vizitați-ne și la www.casadetraduceri.ro

Încă nu sunt comentarii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *