Patologii lingvistice la modă (V): Social media – ticuri, repetiții, clișee.

De 1

5 minute (timp estimat de lectură)

Interacțiunea socială virtuală– sau social media, pentru prieteni – presupune inevitabil o uniformizare a comunicării prin limbaj. Această uniformizare rezultă în primul rând din subiectele și preocupările comune ale partenerilor care interacționează, deoarece indică apartenența sau girul acordat lor (subiectelor), dar ea dăunează grav originalității și se manifestă sub forma ticurilor, repetițiilor sau clișeelor, reflectând sărăcia vocabularului și o conformare dusă la extrem; ambele fiind, în orice caz, moartea comunicării.

Crearea rețelelor sociale a avut ca scop inițial însuși cuvântul care le definește: socializarea. Scopul princeps a rămas, numai că de la primele “asl, pls” s-a deschis și cutia Pandorei, iar în prezent rețelele sociale (că nu vorbim numai de Facebook, ci și de Twitter, Skype, Flickr, LinkedIn, Instagram, Tumblr, SoundCloud, Pinterest, Instagram, Behance, și altele…) s-au transformat în adevărate platforme pentru afaceri, personal branding, promovare sau diferite cauze de larg interes, și există cursuri în care se studiază strategii de optimizare a comunicării în scopul obținerii de profit, folosind rețelele sociale. Nu pe toate. Cele menționate mai sus sunt pe val, și nu sunt de nasul oricui, pentru că sunt strict nișate pe categorii de interese (dacă de exemplu tot ce ai tu de împărtășit omenirii se rezumă la selfie-uri cu pisica, nu ai ce căuta pe LinkedIn, SoundCloud sau pe Tumblr, ci cel mult pe Pinterest, și asta doar dacă pisica doarme pe o piesă de mobilier stil baroc târziu sau are trei capete). Iar alte rețele sociale au (de)căzut și te faci de râs dacă mai ai cont acolo. De pildă, până ca Facebook-ul să devină un membru al familiei (că de fapt asta s-a întâmplat, nu invers, cum presupunem în aroganța noastră că NOI am devenit membri ai Facebook), era la mare căutare Hi5, o rețea americană care a fost vândută platformei de jocuri Tagged și care în prezent arată că un târg matrimonial de sclavi, unde poți cumpăra cu bani virtuali alți membri și cu care nu poți comunica decât dacă îi “deții”. Un fel de coșmar în care Dama cu Camelii a nimerit din greșeală în Coliba Unchiului Tom. Deci nu despre acest gen de interacțiune socială vorbim.

Să luăm deocamdată ca unic reper Facebook-ul. Care, în viața celor mai mulți dintre noi, reprezintă relația stabilă. Și nu exagerez deloc când afirm că avem o relație cu Facebook. Dacă răspundeți cu “DA” la cel puțin 3 întrebări de mai jos, înseamnă că sunteți de acord cu afirmația mea și deci mult mai predispuși să citiți articolul în continuare:

  1. Am cont pe Facebook și intru cel puțin o dată pe zi
  2. Comunic cu cel mai bun prieten pe Facebook mai des decât o fac în alt mod (telefon, față în față)
  3. Când trec printr-o desfrunzire spirituală (am draci pe mine și pe lume), primul impuls este să îmi șterg contul de Facebook…
  4. …dar mă răzgândesc. Că oricum contul nu se șterge, ci devine doar inactiv. Deci ce rost are?
  1. Am postat pe wall cel puțin o dată un selfie care să transmită: a. ce bine arăt; b. ce fericit(ă) sunt; c. în ce loc cool mă aflu.
  2. De ziua mea, număr toate urările pe care le-am primit pe Facebook și, dacă sunt prea multe, nu răspund, dau doar “like”, ca să nu creadă lumea că n-am altceva mai bun de făcut.
  3. Îmi actualizez statusul social doar dacă mă căsătoresc sau sunt într-o relație, nu și dacă divorțez sau sunt văduv(ă).

Ok, dacă ați ajuns până aici cu lectura, să analizăm puțin uniformizarea limbajului despre care făceam referire la început și care este de fapt subiectul acestui articol. Anumite coduri de comunicare sunt normale și chiar necesare până la un punct în orice relație, deoarece o personalizează, îi dau unicitate și farmec. Dar și relația online e după chipul și asemănarea noastră. Cu alte cuvinte, calitatea mesajelor și informațiilor pe care le primim este filtrată tot de noi, în funcție de ce prieteni avem și căror pagini le-am dat follow. Numai că, indiferent de cât de selectivi am fi, există câteva accese de bulimie în exprimare care trec fără probleme granițele oricărei nișe și devin omniprezente, într-un mod violent, specific mainstream-ului:

  1. Hashtagul. Adică #blablabla. Este o emblemă a conținutului postării. Are rolul ei, în sensul că prietenii îți vor găsi mai ușor postarea, dacă alegi un cuvânt relevant pentru interesele lor. Ideal ar fi să folosești un hashtag existent, nu să îl creezi tu. Însă el a devenit o modă și, prin urmare, se face abuz de el, ca de cuvântul “gen”. Fără să mai însemne nimic, #gen.
  2. Fii ca Ion/Bill/Haralambie/Muc cel Mic…Ok, am înțeles că nu de la noi a pornit nebunia cu “Fii ca…”), dar s-a răspândit pe Facebook ca păduchii în școala primară. Mai nou, a apărut și “antidotul” de recuperare a stimei de sine: Nu fi ca Ion, fii ca tine! Inclusiv pe peretele unor prieteni pe care-i știam de oameni serioși.
  3. Propozițiile circumstanțiale de cauză eliptice de predicat. Oribile. Exemplu: “Pentru că…iarnă!” Dar pentru ce omiteți verbele, oameni buni? Sunt frumoase, au osatură puternică, sunt dinamice, dau nerv exprimării…pentru ce le evitați? Pentru că…varză!
  4. Urările onomastice pe care le primești laolaltă cu alți 850 de prieteni pe care ii cheamă la fel, si care te fac să te simți minunat și unic, ca la o excursie cu școala efectuată la fabrica de becuri. Mai ales alea sub forma unor felicitări personalizate cu buchete de gladiole, coșuri de garoafe și alte aranjamente florale care amintesc de pozele calendarelor din anii ’80, pe care le găseai înrămate prin camerele de hotel.
  5. Comentariile care exprimă aprecierea la selfie-urile prietenilor: de obicei sincere, dar și ipocrite, în ciuda evidenței: “Ești foarte frumoasă, te pup!”, “Wow, asta ești tu? Întinerești pe zi ce trece”, sau, mai libidinoasele: “Frumoșilor, mi-e dor de voi , poopici!” ori “ Când ne mai vedem și noi? Vă iubesc!”
  6. Testele online, oferite de site-uri dubioase, care nu îți solicită vreun răspuns, ci doar disponibilitatea de a apăsa pe un buton, ca la păcănele, ca să afli ce animal te reprezintă, ce floare îți place mai mult (și p-asta trebuie să ți-o zică Facebook-ul, că tu ai uitat, la câte ai pe cap), cu ce grangur te-ai iubit într-o viață anterioară (mie mi-a ieșit Einstein), ce peisaj îți reflectă sufletul, și alte introspecții, cărora efectiv nu le reziști, indiferent de cât de blazat(ă) vrei să pari…Altminteri, e un schimb echitabil: tu afli ce nu știai despre tine, iar site-urile respective află și ce știai deja.
  7. Abuzul de emoticoane/zâmbilici/pictograme. Sau pokemoni, cum le spunea mama când le-a descoperit pe Yahoo!Messenger. Există “dialoguri” întregi ca replici la o postare constând numai în căței băloși, căței cu inimioare în brațe, căței cu inimioare pe fund, căței mâncând inimioare, căței dormind, căței lătrând, căței sărind coarda, căței pupându-se…un adevărat diabet vizual. Că e de unde. Cu download gratuit.
  8. Și, clișeul meu “favorit”, pentru care Zuckerberg va trebui să îmi deconteze vizitele la psiholog, este share-uirea în masă a recomandării călduroase, sub aparența căreia se simte plesnetul amenințător de bici al vinovăției: “Share dacă-ți iubești mama!” . Asta da dilemă de intelectual: dacă o faci, ești lame. Dacă n-o faci, ori ești un animal insensibil care admite că nu își iubește mama, ori probabil că te va urmări un blestem din ăla în lanț, față de care spargerea unei oglinzi e mic copil. Că măcar acolo știi o treabă: șapte ani, ca mâine trec… Ori ambele.

Credit foto: Flickr.com

Vizitați-ne și la www.casadetraduceri.ro

Încă nu sunt comentarii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *