Patologii lingvistice la modă (III): Argou. Mai vechi și mai nou.

De 2

4 minute (timp estimat de lectură)

Omul trăiește în prezent, drept urmare își face update (uneori fără să vrea) și upgrade (numai dacă vrea) la tot ce se întâmplă în jurul lui. Ce vreau să spun (repede) cu această cugetare adâncă, pentru a nu fi etichetată drept filozoafă de Facebook, e că toate aspectele vieții se schimbă, evoluează, se pierd, revin sau se mențin, iar toate aceste schimbări creează o modă. Până și moda retro poate avea succes, dacă e reinventată. Altfel, coborâtă pur și simplu din pod și neștearsă de praf, nu s-ar mai vinde neam. Cam așa e și cu limba vorbită.

Să recunoaștem cinstit cât de greoi se citește în zilele noastre și mai ales se savurează (dacă se mai savurează) o pagină scrisă de Heliade Rădulescu. Sau de Negruzzi. Sau de Hașdeu. Până și la Slavici sau Sadoveanu dai de trasee lingvistice obositoare și greu asimilabile din perspectiva plăcerii lecturii. Același lucru e valabil și când vine vorba de scriitori internaționali care au creat literatură acum cel puțin un secol, și ale căror opere nu pot fi traduse oricum, și mai ales nu cu prea multe neologisme, pentru că s-ar pierde tot mojo-ul epocii zugrăvite în text. De pildă, camera în care Charles Dickens și-ar fi savurat vinul și trabucul după cină cu Wilkie Collins nu poate fi denumită cameră de zi (prea modern), dar nici odaie (prea vag și rural în contextul dat), ci salon, iar încăperea în care se dormea acum două sute de ani într-un conac nu era dormitor, ci cameră de culcare. Sunt doar două exemple din lexicul încă recent, pentru că ne putem afunda și mai adânc în negurile vorbirii, când femeia își anunța bărbatul că a purces grea (adică a rămas însărcinată), când domnitorul cutare era degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat (adică impulsiv și injust), iar grămăticul (secretarul) curții tălmăcea (traducea) hrisoavele (titlurile de proprietate) de peste hotare. Toate lucrurile menționate mai sus există și în zilele noastre, doar denumirile s-au schimbat.

Cam același lucru se întâmplă și cu vorbirea scatologică, în sensul că oamenii invocă la nervi aceleași aspecte ale anatomiei și fiziologiei umane dintotdeauna, dar cu alte cuvinte. Și eventual cu mai multe și mai rafinate aluzii la interacțiuni sociale (care, dacă ar depăși faza de verbalizare, s-ar lăsa cu dosar penal și, în unele cazuri, cu închisoare pe viață). În plus față de alte nații, românii sunt și mai evlavioși, acesta fiind probabil și motivul pentru care Dumnezeu, sfinții și toate detaliile de brand (crucea, anafura, grijania, prescura) sunt pomenite chiar și (sau mai ales) la nervi, deși mai mult printre dinți, posibil în semn de respect. Antropologul Vintilă Mihăilescu afirma la un moment dat că la români, declarat a fi cel mai religios popor din Europa, există o trinitate în înjurăturile tradiționale, compusă din elemente sacre: mamă, morți și Dumnezeu. Aceste trei entități sunt subiecte tabu pentru români. Până li se rupe filmul/li se pune pata/îi apucă spumele/dau dracii-n ei. Și atunci e de la sine înțeles cât de tare îți poți lovi conaționalul dacă îl înjuri de mamă (cu extindere la tot neamul lui), de morți (din partea mamei, de regulă) sau de Dumnezeu (care, în mod bizar, ține tot de săraca mama). Mărturisesc că m-ar interesa teribil să citesc un studiu antropologic care să explice de ce românii înjură în primul rând de mamă. Apoi de morți. Corolarul fiind morții mamei, ca să se împuște doi iepuri. Dacă stai să te gândești, adversarul n-are nimic cu tine, ci cu toți ai tăi, morți sau vii (dar parcă pe morți se varsă nervii mai abitir, că deh, pe ei se poate da vina fără teama dreptului la replică). Deci nici n-ar trebui s-o iei personal. O anumită minoritate aduce însă puțină culoare în panoplia limbajului de maidan, înjurând – sau mai degrabă jurând – de copilași (cei din dotare) și frați sau surori. Ce e drept, nu fericesc pe cel care ar fi nevoit să traducă – în engleză să zicem – acest studiu, din cauza multiplelor mostre argotice intraductibile în fapt. Dar partea bună e că s-ar distra încercând. Deși în acest caz, retroversiunea s-ar dovedi o misiune aproape imposibilă (I would take you and your family on the knife, you mother fuckers, bastards, you ate my life, let my small children die if I don’t cut you!).

Argoul nu cuprinde numai înjurăturile, desigur, acestea fiind mai degrabă o „desăvârșire” a stăpânirii lui, ci, într-un sens mai larg, orice exprimare agresivă, scabroasă sau obscenă. Deși referirile sunt aceleași (exprimând acele intenții care, dacă s-ar concretiza, nu ar costa nimic, dar s-ar plăti scump), cuvintele sunt altele. Concret, iată o mostră de limbaj argotic școlăresc din anii ‘60-‘70, luată din volumul Recreația Mare, de Mircea Sântimbreanu:

– Haios era, ce zici, suflete?

– Mişto, bă!

– Ce caft îi căpăcea la gioale. Te-ai prins?

– Sanchi. Ce? Aschimodia nu i-a tărsănit un flit între felinare?

– Eşti nasol. Păi nu i-ai ginit moaca? Ce cărămidă avea!…

– Lasă-te de cioace…

– Ete, iordanistu’!… Păi bine, bă, faţă de ginere mort..

Dar nu mai continuă. Zise doar pe şoptite:

-Babacu’! M-am uşchit…

Dacă facem abstracție de cruditatea suburbană a limbajului, e limpede că, exceptând epitetele „haios” și „mișto”(devenite clasice și deci nemuritoare), astăzi nimeni nu își mai numește părinții – „babaci”, prietenii – „iordaniști”, nimeni nu se mai „ușchește”, „cioace” a devenit celebru doar ca substantiv propriu pentru amatorii de emisiuni îndoielnice , iar semnificația verbului „a tărsăni” personal nu o cunosc, deși o deduc din context. În argoul zilelor noastre, cred că textul respectiv ar suna mai degrabă așa:

–                   Haios era, ce zici, c**ie?

–                   Mișto, bă, să-‘nebunesc!

–                   Ce i-a dat-o lu’ ăla, ai prins faza?

–                   E, c**at. Ce, p**ică ăla nu i-a ars o bucată între ochi?

–                   Ești nașpa, să mor io. Păi n-ai văzut ce meclă avea?

–                   Hai bă, te ții de bancuri?

–                   Frate, ești praf!  

Dar nu mai continuă. Zise doar șoptit:

–                   În p**a mea, vine taică-meu. M-am tirat…

Argoul e ca vecinii de bloc. Enervant, inutil și omniprezent. Și nici nu poți scăpa de el. Așa că mai bine îl ignori.

Credit foto: Flickr

Vizitați-ne și la www.casadetraduceri.ro

Încă nu sunt comentarii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *