Confuzii, greșeli, prostii și răutăți în limba română, azi

De 3

V-ați gândit vreodată că fiecare dintre noi are o obsesie, sau hai să mă exprim mai blând, o preferință gramaticală care tinde să devină tic? După cum la fel are și o fobie în exprimare pe care încearcă să o evite cu orice preț?

De pildă, mie îmi plac mult propozițiile atributive (care încep cu „care” – q.e.d.) și apozițiile în nominativ. Îmi plac subordonatele adversative că dau culoare discursului și te mai deraiază de pe un traseu CARE TINDE SĂ DEVINĂ PLICTISITOR (uite și a doua atributivă ieșită natural), DAR ÎMI PLAC ȘI CELE CONSECUTIVE (uite și adversativa), pe care le folosesc îndeobște ca punchline (adică un fel de concluzie neapărat haioasă care îți rămâne în cap).

Nu-mi plac gerunziile, desinențele de orice fel, și, dacă stau bine să mă gândesc, nici adjectivele pronominale posesive (acordurile în cruce de tip: „baiatul ale cărui caiete” cel puțin mă pleoștesc imediat, mai ales în discursuri). Iar diateza pasivă e de-a dreptul lame. Îmi plac în schimb diateza activ-pronominală (de ex.: m-am îmbrăcat frumos) și dativul etic (unde mi-ai umblat?). Dar nu pentru că aș fi egotistă, sau ceva. Uneori chiar nu mă iau în serios (pe mine, mă, m-).

Limba română este indiscutabil un bun instrument de joacă, dar și un subiect imposibil de epuizat vreodată, ceea ce e logic pe undeva, pentru că limba este un organism viu, în continuă evoluție, și care, ca orice organism, suferă modificări uneori în bine, alteori în rău, se înfrumusețează, se urâțește, se îmbogățește, dar mai și scăpătă. Limba română a fost dintotdeauna muza poeților (să nu uităm de poezioara aia recitată în heavy rotation la școală – vă aduceți aminte – „limba noastră-i o comoară, în adâncuri înfundată, un șirag de piatră rară, pe moșie revărsată”).

Principiul conform căruia „noi creștem odata cu țara” se poate parafraza și când e vorba de comunicare, deci se poate spune că noi creștem și odată cu limba; deși nu tot timpul într-o armonie și un echilibru depline, așa cum se predica la școlile de duminică.

În consecință, propun spre lectură o carte publicată de editura Tritonic, semnată de Prof. Dr. Docent în filologie lingvistică Tatiana Cazacu. Volumul se cheamă „Confuzii, greșeli, prostii și răutăți în limba română, azi” și nu se vrea deloc un manual scorțos din paginile căruia să fii tentat să confecționezi cornete de suflat.

Dimpotrivă, este o carte de păstrat în biblioteca activă (aia în care mai umblăm și atunci când nu avem musafiri de impresionat). Deși cartea nu e tocmai nouă (a fost publicată prima oară în 2010), este în continuare o referință sine qua non pentru mai toate lucrările de licență, masterat și doctorat din sfera lingvistică și parte a bibliografiei de examene în domeniu. Ceea ce o face atât de plăcută față de alte cărți similare este abordarea diferită a autoarei, care m-a făcut să o citesc cu sufletul la gură – n-aș fi crezut că o să fac o astfel de comparație –  întocmai ca pe un roman de aventuri.

Autoarea pune limba noastră strămoșească pe masa de operație și o secționează cu bisturiul limbii de lemn, al manipulării lingvistice, al interpretării prostești, al barbarismelor, al eufemismelor forțate, al împrumuturilor inutile, al traducerilor greșite și al confuziilor de limbaj.

Primul capitol al cărții este dedicat „prostioarelor în actualitate”, care nu sunt puține și care creează confuzie în transmiterea mesajului. Surpriza este că multe dintre ele sunt atât de des folosite, încât ajung să „pară” corecte (fructe confiate, locație, a pica/a finaliza un examen, medicul consultă un bolnav, a lista o pagină, limba moldovenească și multe altele).

Al doilea capitol se concentrează pe invazia cuvintelor străine post ‘90, dintre care multe au prins un loc în DEX cu grafie românească (v. uichend, aisberg, etc.), dar multe au rămas izolate în limbă, ca niște persoane care au ajuns la o petrecere fără să fi fost invitate (v. a printa, obsolet, briefing, anvizajabil, bolduit, folder, reiterare, etc.), desigur ele reprezentând o consecință a corporatizarii (sic!) limbii.

Capitolele III și IV se adresează mai mult cunoscătorilor, referindu-se la incertitudinile semantic-culturale, respectiv la incultura lingvistică. Iar capitolul final „se ia” de manipularea lingvistică, pervers deghizată fie în limba de lemn, fie în limba moldovenească, fie în cuvintele interzise.

Vestea bună este că ne putem dezbăra de obiceiuri proaste în materie de exprimare, de ticuri, și, în final, de lenea care guvernează comunicarea și împute limba.

Asa k io zic s-a luati l-a cunostiinta ca cartea care vo recomand isi propune decat sa ajute pe ăia care vorbeste prost pentru k sa no mai faca.

Vizitează-ne și la www.casadetraduceri.ro

Încă nu sunt comentarii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *