3 minute (timp estimat de lectură)

Transcreația este un termen folosit frecvent de industria de marketing și publicitate, care definește procesul de adaptare a unui mesaj de la o limbă la alta, păstrându-și în același timp intenția, stilul și contextul (de altfel, au mai scris și Oana și Carmen despre acest subiect, aici și aici). Altfel spus, mesajul trebuie să își mențină esența, indiferent de limba în care este transmis.

Cu toate astea, fiecare text tradus într-o altă limbă se naște a doua oară. Uneori ușor, fără dureri, alteori cu intervenția medicului. Care nu garantează neapărat supraviețuirea. Mai ales când anumite cuvinte sunt intraductibile. În consecință, traducătorii sunt considerați (de cele mai multe ori, de către ei înșiși) niște mici demiurgi, a căror menire este să asigure un start bun în viață mesajelor comunicate într-o altă limbă decât cea originală. Ca o paranteză amuzantă, sensul familiar al verbului „a traduce”, este de a amăgi, a înșela. Însă numai în context conjugal. Verbul era preferat unuia neaoș pentru a descrie nenorocirea, îndeosebi de pițipoancele epocii lui Caragiale.

Bineînțeles că munca pe care o depunem atunci când traducem un text (geneză lingvistică în fond) nu este la îndemâna oricui. Limba este un organism viu care trebuie perceput, tratat cu respect și iubit ca orice ființă. Nu de alta, dar formele de comunicare superioare, precum telepatia, încă nu ne sunt la îndemână. Și, deși unii afirmă că limbajul obturează comunicarea, sau că o limitează în cel mai bun caz, până una alta e tot ce avem ca modalitate de transmitere a sinelui. Și când traducem ceva cuiva, ideal e să nu traducem pe nimeni.

Dar să lăsăm teoria deoparte și să ne (mai și) distrăm. Că de fapt asta intenționam cu acest text. Personal, cred că traducerile care lasă de dorit sunt o sursă garantată și inepuizabilă de umor involuntar. Desigur că umorul involuntar nu corespunde prin definiție unor standarde prea înalte, fiind lipsit de rafinament, nuanțe, subtilitate și în primul rând de intenție. Ceea ce în mod paradoxal îl menține în top. Traducerile după ureche sau care folosesc Google Translate sunt, după mine, echivalentul comicului de situație în care oamenii alunecă pe coji de banană, se bat cu frișcă sau își trag scaunele de sub ei, ha-ha-ha, ca să se mai râdă (sic!) și ei. E puțin probabil ca și victimele situațiilor de mai sus să se amuze, dar noi, cei care asistăm pasiv în stil Alecsandri la pățaniile lor, avem mai multe șanse să o facem. Dacă agreăm acest gen de umor, evident.

Multe traduceri by the ear (adică după ureche), care evident au fost făcute în stil let me to let you (adică lasă-mă să te las), au devenit virale pe paginile de socializare. Pe primul loc se află etichetele produselor alimentare din import, care sună aproape ca niște bancuri (de pildă pineapple pieces in light syrup – adică ananas piese în sirop de lumină) e deja celebru pe Facebook. Urmează subtitrările la filme (The Kids are Alright – Copiii au toți dreptate) și meniurile din restaurante – cel mai savuros rămâne cel al unei cârciumi care se concentrează pe producția de mici, dar la care clientul poate comanda și preparate de post (post production), Penne arrabiatta (Saudi feathers), piept de pui (chicken breasts) sau crap la grătar (crap on grill).

De notorietate este și traducerea (de fapt interpretarea, în timp real) a discursului ținut de George W. Bush la vizita sa în România, știți care, aia când a apărut curcubeul (în viziunea gramaticală a traducătorului curcubeul urma să apară, deși el era deja perfect vizibil), și când fostul președinte al Americii ne-a asigurat că împreună, ca membri ai NATO, vom lupta/sta șold lângă șold (shoulder by shoulder adică). Perversă și – sa-i zicem – omofonia asta, mai ales când se strecoară în condițiile și așa stresante și pline de emoții ale unei interpretări simultane.

Însă când rupi ceva engleză (preferabil mai multă), îți poți permite să faci și câteva glumițe, fără nicio legătură cu traducerile, care necesită însă cunoștințe în materie de metrică, prozodie și aliterații. Că altfel nu iese gluma. În tenebroșii ani ’80, erau de notorietate câteva titluri/versuri de cântece faimoase, traduse după cum urmează: Liță Chițălău – Leave them kids alone – Pink Floyd, Ai cap de taur – I’ve got the power – Snap, Supa și salata – Super trooper – Abba. Mai recent, (dar la categoria umor involuntar) este onomatopeicul Libu libu dauciu (din originalul: I can’t live without you- Mariah Carey).

Exemplele de mai sus, aleatorii și aproape haotice, ilustrează de fapt în câte feluri putem să ne jucăm (voluntar sau nu) cu limba (q.e.d.), denaturându-i sensul, consonanța și semantica. Indiferent de intenție – sau de lipsa ei – comicul de limbaj este una dintre cele mai seducătoare forme de umor inventate de om. Dar, așa cum se spune în bancul acela „ne distrăm, da’ nu părăsim incinta”, să nu uităm totuși că traducerea și adaptarea sunt ca decolarea și aterizarea. Prima e opțională. A doua e obligatorie.

Credit foto: Flickr 

Vizitați-ne și la www.casadetraduceri.ro