Sebastian, ceilalți și-un cîine e o carte dureroasă. Doare însă în feluri minunate și mai ales tare bine scrise. Scriitor aspirant, chinuit de dorința de a scrie, dar și de temeri legate de calitatea scriiturii sale, Sebastian e alcoolic. Băutura îl definește mai mult decât orice altă caracteristică: jobul de la primărie, o vagă activitate ilicită din trecut care îl urmărește, singurătatea, imposibilitatea de a relaționa normal cu vreo femeie, relația defectuoasă cu tatăl, comportamentul social alterat, moartea mamei în copilărie.

Cred că e cea mai frumoasă descriere a unui alcoolic și a vieții văzute prin prisma unui alcoolic pe care am citit-o vreodată. Și spun „văzute” pentru că, deși avem parte de mult dialog interior intercalat pe alocuri cu puține dialoguri reale, imaginile create sunt de-a dreptul cinematografice. Am văzut un București actual, viu, real, de-a dreptul vibrant. Toți oamenii din carte trăiesc, sunt vii, au carne și oase și multă substanță.

Sebastian analizează oamenii, întâmplările din jur și pe sine cu un ochi critic, printr-un filtru sumbru, dar cu umor, fără patetism și fără să dea în penibil. Sebastian, dacă ar exista în realitate, ar fi un personaj tare nesuferit. Dar Sebastian cel din carte e tare simpatic. Și sunt simpatici și „ceilalți”: Grațiela, o intelectuală blazată obligată de plecarea soțului să-și regândească viața în termeni mai antreprenoriali, tatăl lui Sebastian, un tip care n-a făcut nimic toată viața, tatăl Grațielei, care își găsește pacea sufletească la „Domnul” și la ferma ecologică pe care Grațiela o pune pe picioare după ce se reinventează, Tudor, soțul Grațielei, care fuge de acasă într-un moment cel puțin dubios, Horia, doctorul veterinar excentric și dubios, Bogdan, prietenul hedonist al lui Sebastian, mânat în viață de o curiozitate acerbă, colegii din primărie, curvele, taximetristul, toți mi-au fost dragi și au rămas cu mine după ce am închis cartea.

O notă definitorie pentru scriitura din acest roman ar fi asocierile interesante, majoritatea vizuale, create pornind de la cuvinte și lucruri comune din realitate, comparațiile surprinzătoare, analiza critică a cuvintelor și expresiilor pe care le folosim cu toții în mod curent. Deschid la întâmplare cartea: „Ora asta, da, încă e ora la care centrul vechi al orașului nu pare asediat, când nici o stradă nu este aglomerată. (Da, „asediat” merge la fix, căci de-aia se lua cu asalt o cetate, ca să se stea apoi la băute și la futut!)” sau „Ce ciudat să spui despre cineva că transpiră abundent (ca și cum ai zice despre el că „dă” transpăirație, știi? ca la vaci, care „dau” lapte), pare că e ceva de dorit, Cornul abundenței transpirației, Subțioara abundenței, e transpirație din belșug, a fost o vară bună pentru transpirație etc.” sau orice altă frază din carte, căci e plin de astfel de asocieri.

Am găsit undeva în romanul lui Mihai Radu și cea mai bună descriere a unei morți, văzută prin ochii unui copil. Câteva pagini despre moarte care ar putea fi puse într-un manual de „cum să scrii despre moarte”. Pagina 179, moartea bunicului Jianu (bunicul Grațielei). „Bunica Teodora i-a primit atunci pe cei trei copii ai ei spunând pe o voce stinsă, dar fermă: – Gata! Când a deschis ușa camerei, Grațielei i s-a părut că femeia își prezintă rezultatele muncii ei din ultimele zile. Un proiect, o idee căreia nimeni nu-i dăduse nici o șansă, dar care, iată, îi reușise: bunicul murise”.

Destul de multe personaje secundare, autorul omniscient vorbind la persoana întâi din perspectiva tuturor personajelor, dar cu aceeași „voce” – ceea ce îngreunează lectura, evenimente care se succed într-o cronologie dictată de logica incertă a derulării gândurilor, niște capitole fantastice ciudate intercalate dubios în logica romanului, moartea inutilă a unor personaje și cam multe curve pentru gustul meu ar fi lucrurile care nu mi-au plăcut atât de mult.

Dar cred cu tărie că este cel mai bun roman românesc al unui autor contemporan pe care l-am citit. Mai vreau! (Mihai Radu, se aude?)

Găsiți detalii despre carte aici