Dacă ți-a plăcut Trainspotting, o să-ți placă Skagboys. Cam asta spun fanii lui Welsh despre această nouă apariție, un “prequel” la Trainspotting și Porno din care Welsh se pare că a scris bucăți întregi pe când lucra la Trainspotting, pe care însă le-a pus cap la cap și le-a rescris acum pentru a forma un roman care poate fi citit fără nicio referire la celelalte două cărți care urmăresc viața acelorași personaje.
Welsh e un scriitor extrem de greu de citit, chiar și pentru nativi, să nu mai vorbim pentru vorbitorii de engleză ca limbă străină. Personajele lui vorbesc nu doar în dialect scoțian, ci și într-un argou deseori greu de descifrat. Și cum vocea autorului apare doar rareori, romanele sale fiind o colecție de relatări la persoana întâi ale unor personaje extrem de diferite, fiecare pasaj este scris fonetic. Iar pentru fiecare personaj Welsh găsește o altă aproximare pentru scrierea fonetică, reușind astfel să introducă încă o barieră pentru bieții neinițiați care ar dori să se aventureze în hățișurile pline de grozăvii ale anilor ’80 în cartierele Edinburgh-ului. „Dacă nu ești din Scoția – ba nu, să clarificăm: dacă nu ai crescut în partea dură a suburbiei Leith a Edinburgh-ului la sfârșitul anilor 80-începutul anilor 90 – îți va fi dificil să citești Skagboys.” (sursa)
Motiv pentru care am declarat public și o mai fac încă o dată acum: traducătorii lui Welsh sunt niște eroi. Skagboys, apărută la Polirom în aprilie 2013 sub titlul „Davaiștii”, a fost tradusă de Carmen Toader, care a muncit pe brânci și la Filth (tradusă „Jeg”), tot a lui Irvine Welsh, dar și la alte preferate de-ale mele, cum ar fi „Minciuni pe canapea” a lui Yalom, sau la o serie absolut genială P.G. Wodehouse. Meritul traducătorului lui Skagboys este că a păstrat mult din scrierea fonetică a lui Welsh (lucru greu de realizat într-o limbă cum e româna, care se scrie fonetic!), îmblânzind însă romanul și aducându-l la un nivel mai ușor de digerat de un cititor neinițiat.
Cititorii lui Welsh se împart în două categorii: cei care îl adoră și cei care îl urăsc. Nu prea văd care ar putea fi calea de mijloc. Dacă treci peste bariera inițială a limbii, te vei trezi în mijlocul unor punkiști drogați și destul de violenți, imaginea cartierelor muncitorești oprimate de regimul Thatcher în anii 80-90. Avertisment celor slabi de inimă: Welsh are talentul să vă facă să-i iubiți! Pentru că în fiecare dintre noi se regăsește o umbră întunecată pe care personajele lui Welsh o poartă nonșalant la vedere. Oricât de mari ar fi grozăviile pe care le fac sau le spun, personajele lui Welsh ne merg direct la inimă. Îi iubim pe fiecare din ei, pentru că în fiecare găsim lucruri cu care să rezonăm intim.
În cele 630 de pagini ale „Davaiștilor”, Mark Renton, Spud, Sick Boy, Premiul Doi, Begbie și ceilalți își povestesc întâmplările de zi cu zi, dar și gândurile lor cele mai ascunse. Aflăm care este drumul extrem de personal care duce fiecare personaj spre consumul și ulterior dependența de heroină, care sunt determinările lor unice, dar și care este rolul contextului în care se situează. Poate cele mai șocante sunt descrierile flash-urilor și high-urilor de heroină sau „dava”, ori brutalitatea sevrajului, descris cu lux de amănunte prin ochii mai multor personaje.
Povestea din prim plan, care deschide și închide romanul, este cea a lui Mark Renton, „puțoiul” cel mai inteligent din gașcă și pe care îmi aduc aminte că l-am iubit și în Trainspotting cel mai mult. Rent-Boy își asumă treptat dezamăgirea vieții și renunță la facultate, la iubita din Londra, la posibilitatea de a avea o viață socială „normală” și se întoarce la gașca din Edinburgh, devenind foarte ușor dependent de heroină. Aflăm însă de la personaj că nu drogurile au dus neapărat la această alegere (atât de celebru punctată în Trainspotting „I chose not to choose life”), ci mai degrabă un determinism interior împotriva căruia nu a putut să lupte (un frate handicapat care a murit într-un final, dar lângă care și-a petrecut copilăria și adolescența, spectrul șomajului, dezamăgirile în dragoste și prietenie).
Spud, paralizat de spectrul unei vieți pe ajutor de șomaj, Keezbo, grăsanul ciudat și lipsit de complexe, Sick-Boy, un cuceritor ușor pervers care profită de femei pentru a-și procura mici avantaje, bani sau droguri, ajungând într-un final la proxenetism, sau Franco Begbie, psihopatul violent dornic oricând de o confruntare, care ajunge în închisoare, dar și câteva personaje feminine, mai slab conturate, dintre care se evidențiază Alison, o tânără angajată la primărie care are o aventură cu șeful ei, dar care ajunge la sfârșitul romanului de nerecunoscut, subjugată de dava, creează prin relatări la persoana întâi sau prin pasajele în care autorul le descrie la persoana a treia o țesătură densă de povești și unghiuri diferite, care aduc cititorului o imagine sumbră, dar extrem de vie a vieții de cartier.
Deși la prima vedere drogurile sunt în prim plan în Skagboys (și în alte cărți ale lui Welsh), trebuie remarcat că poate cel mai important beneficiu pentru literatură și atributul pentru care proza lui este atât de iubită este oralitatea și veridicitatea limbajului și a personajelor. Cât timp citești Welsh, ai senzația că dacă ieși afară din casă o să dai de străduțele Leith-ului, sau că te poți trezi oricând cu Mark, Simon sau Franco la ușă. Iar dacă intrarea în roman e mai dificilă, ieșirea din el durează zile întregi. Sunt unele cărți care îmi creează dependență, pe care nu vreau să le termin. Skagboys e una din ele. Am citit ultimele 50 de pagini în cinci zile, câte zece pagini pe zi, ca nu cumva să fiu nevoită să pun cartea la loc în raft. Iar ultimul capitol este și cel mai bun dintre toate.
Și un avertisment de final: citiți Welsh cu precauție! În pofida descrierii foarte detaliate a bunelor și relelor, dar mai ales a relelor, heroina nu pare în Skagboys un monstru atât de odios pe cât este de fapt.
Lasă un răspuns